Un Veac De Singuratate. Rao Clasic von Gabriel García Márquez

Kategorie: Bücher
Seiten / Format: 480 S.; gebundene Ausgabe
Erscheinungsjahr: 05.2024
Verlag: Rao
Sprache: Rumänisch
ISBN: 9786060069294

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura in 1982

Un veac de singuratate, capodopera care l-a propulsat pe Gabriel Garcia Marquez pe orbita celebritatii internationale si i-a adus premiul Nobel (1982), este, in opinia unanima a criticii - dupa Don Quijote de la Mancha, nemuritoarea creatie a lui Cervantes -, cel mai frumos roman de expresie spaniola din toate timpurile, asa cum marturiseste si Pablo Neruda care il numeste "Don Quijote al timpului nostru". Istoria celor o suta de ani ai fabuloasei aventuri traite de cele sapte generatii ale familiei Buendia, cu fanteziile, obsesiile, tragediile, pasiunile, disperarile si sperantele lor, este de fapt istoria miticului Macondo, intemeiat de patriarhul Jose Arcadio Buendia, teritoriu prodigios, unde fantasticul, irealul, se insinueaza adesea in realitate, miraculosul convietuind firesc cu viata de zi cu zi. Insa intregul demers narativ sugereaza ideea ca Macondo nu se margineste la o arie concreta, istoria sa fiind de fapt istoria existentei umane, caci, asa cum arata autorul, "mai curand decat un loc de pe lume, Macondo este o stare de spirit".

Traducere din limba spaniola de Tudora Sandru-Mehedinti.

Fragment din cartea "Un veac de singuratate" de Gabriel Garcia Marquez:

"Ultima vacanta a lui Meme a coincis cu doliul pentru moartea colonelului Aureliano Buendia. In casa inchisa nu mai era loc pentru petreceri. Se vorbea in soapta, se manca in tacere, se faceau rugaciuni de trei ori pe zi si pana si exercitiile la clavicord, in caldura siestei, aveau o rezonanta funebra. In ciuda tainicei sale ostilitati fata de colonel, Fernanda a fost cea care a impus rigoarea acelui doliu, impresionata de solemnitatea cu care guvernul a exaltat memoria dusmanului mort. Aureliano al Doilea a revenit ca de obicei sa doarma acasa pana avea sa se termine vacanta fiicei sale, si ceva trebuie sa fi facut Fernanda pentru a-si recastiga privilegiile de sotie legitima, pentru ca anul urmator Meme a gasit acasa o surioara nou-nascuta, pe care o botezara, impotriva vointei mamei, cu numele de Amaranta Ursula.
Meme isi terminase studiile. Diploma care o consacra drept concertista la clavicord a fost justificata de virtuozitatea cu care a interpretat teme populare din secolul al XVII-lea la serbarea organizata la sfarsitul studiilor si cu care s-a pus capat doliului. Invitatii au admirat, mai mult decat arta ei, ciudata ei dualitate. Caracterul sau frivol si chiar putin infantil nu parea potrivit pentru nicio activitate serioasa, dar cand se aseza la clavicord se transforma intr-o fata diferita, a carei maturitate neprevazuta ii dadea un aer de adult. Asa a fost intotdeauna. Nu avea cu adevarat o vocatie bine definita, dar reusise sa ia notele cele mai bune printr-o disciplina inflexibila, ca sa nu-si contrarieze mama. Ar fi putut sa-i impuna sa invete orice altceva si rezultatele ar fi fost aceleasi. Din frageda copilarie o necajea asprimea Fernandei, obiceiul ei de a hotari pentru ceilalti, si ar fi fost in stare de un sacrificiu mult rnai mare decat lectiile de clavicord, numai pentru a nu se lovi de intransigenta ei. La serbarea de sfarsit de an, a avut impresia ca pergamentul cu litere gotice si majuscule ornate cu inflorituri o elibera de un angajament pe care il acceptase nu atat din obedienta cat din comoditate, si a crezut ca de atunci incolo nici indaratnica Fernanda n-avea sa se mai preocupe de un instrument pe care chiar calugaritele il considerau o fosila de muzeu. In primii ani a crezut ca socotelile ei erau gresite, pentru ca dupa ce adormise o jumatate de oras nu numai in salonul casei, ci si pe la toate seratele de binefacere, serbarile scolare si comemorarile patriotice care se faceau in Macondo, mama ei a continuat sa-i invite pe toti nou-venitii pe care ii credea capabili sa aprecieze talentul fiicei ei. Numai dupa moartea Amarantei, cand familia s-a izolat iar pentru un rastimp de doliu, Meme a putut sa-si incuie clavicordul si sa uite cheia in vreun dulap, fara ca Fernanda sa se osteneasca sa cerceteze in ce moment si din vina cui se ratacise. Meme a suportat aceste exhibitii in public cu acelasi stoicism cu care se consacrase invataturii. Era pretul libertatii ei. Fernanda era atat de multumita de docilitatea fetei sale si atat de mandra de admiratia starnita de arta ei, incat nu s-a impotrivit niciodata sa aiba casa plina de prietene, sa-si petreaca dupa-amiaza pe plantatii si sa se duca la cinema cu Aureliano al Doilea sau cu doamne de incredere, numai daca filmul fusese autorizat din amvon de parintele Antonio Isabel."

0 Shares Tweet0 Pins